CLĂTITE CU CE-O FI
Oricât vi s-ar părea de ciudat, suntem diferiţi de toţi până şi în clătite!
Clătita franţuzească e ceva mai casantă şi mai poroasă decât cea mioritică, nu se poate re-ncălzi, pentru că se sparge şi se usucă iască (crep!).
Clătita rusească, blini, este mult mai groasă şi cu compoziţie mai complicată decât a noastră.
Clătita carpatină e unică deci, în simplitatea ei suplă (nu simţiţi, în sfârşit, un fior patriotic? nu vă vine să vă ridicaţi în picioare şi, cu clătita fluturând ca o flamură în gând, în mână şi în gură, să morfoliţi un imn de slavă gliei străbune şi roditoare?)! Trăiască clătita Noastră!
- l ou • 1 lingură făină cu vârf • ulei
- l praf de sare • 1 pahar cu lapte recişor (100 ml)
- Se amestecă oul cu făină
- Se adaugă laptele şi sarea, şi se bat bine împreună
- Se lasă să respire 1 sfert de oră
- O tigăiţă de tablă, cu coada lungă, se unge cu ulei şi se încinge pe foc iute
- Se scurge uleiul într-o cănită, să rămână doar o peliculă pe tigaie, se pune iar pe foc
- Se agită pasta (cu polonicul) şi se umple cam o jumătate de polonic de zeamă la o tigăiţă de 20-25 cm diametru
- Se toarnă şi se joacă pasta până acoperă tot fundul tigăii încinse
- Când s-a desprins de tablă (o mai ajutăm pe margini) clătita se întoarce cu un cuţit lat (sau prin aruncare, cine poate)
- Se lasă să se rumenească până joacă-n tigaie şi se varsă în farfurie, unde o aşteaptă lista interminabilă de umpluturi dulci, sărate, piperate, cu fructe, cu carnate, cu laptate, cu de toate…
